Comme toi …

Don’t try to understand my smile‘
Cause “smile” isn’t the right word for happiness.
I have never seen a battle field.
Although I’ve been in a war with myself many times before.
I’m not easy to be pleased.
That doesn’t mean I’ve got huge expectations.

And I hate bad surprises.
That doesn’t mean I don’t like to be surprised in a good way.
I don’t need being impressed by greatness.
It’s always the little things that matter.
And still… I sometimes hope for fairy tales to come true.
‘Cause hope brings vision and vision brings ambitions
Concluding in a childish way that there’s a chance for “Dreams come true”.
Anyway, if you see me smile, smile back. It might make me really happy.
And if I’m sad and down in the dumps just remember me it’s easier to cry out.
Much more easier than griping rage.
So what if sun always comes after rain?
I sometimes like the feelling of the rain on my skin.
Being afraid of tunders doesn’t mean water will melt me.
And I always like to think there’s a treasure at the end of each rainbow.
‘Cause I wish there’s a good thing in everything.
‘Cause I don’t wish to reach failure.
Sometimes I just need to sing along…
Just because I’m losing, doesn’t mean I’m lost…
Doesn’t mean I’ll stop…
Doesn’t mean I’m across…
Doesn’t mean I’ll be gone forever.

Saying nothing…sometimes says the most :)

Remember Octavian Paler (2 iulie 1926 — 7 mai 2007)

Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc…

Cand tac, cuvintele se adancesc mai mult in mine decat le-as rosti.

Atinge steaua de neatins si nu-i uita pe cei ce au crezut in tine!

Omul are iluzia că vorbeşte cu lumea întreagă la calculator. El e de fapt singur.

Singura mea satisfacţie reală sunt dezamăgirile mele, asta înseamnă că am avut iluzii foarte mari.

Dacă nu pot să fac istoria, o îndur…

Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren…

Eu îmi iubesc ţara, dar din iubirea mea face parte şi disperarea mea de a vedea ce trăim şi cum trăim.

Pentru mine România este o vasalitate, adică m-am născut român şi n-am cum să ies din acest destin. Cu alte cuvinte o să-mi iubesc ţara chiar dacă va fi condusă de canalii şi lepădături şi escroci. Nu mă interesează! Dar îmi păstrez unicul drept care mi-a rămas după iluzii, după dezamăgiri, după revoltă – ultimul meu refugiu e dispreţul.

Unii se nasc bătrâni şi unii devin bătrâni foarte repede. Iar unii, ca mine, nu se maturizează niciodată…

Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit… Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei.

Pesimismul meu este modul meu de a nu accepta sa judec normal o anormalitate.

Eu recunosc. Nu mai cred în nimic sau aproape în nimic. Mai cred într-o Românie personală – a mea – care nu ştiu dacă a existat vreodată şi nu ştiu dacă va exista cândva, în viitor.

Am trăit în comunism – nu mi-a plăcut. Trăiesc în capitalism, dacă ăsta e capitalismul care e la noi acuma şi nu îmi place. Scor: 1–1 şi din păcate viaţa mea se va sfârşi pe această nulă.

Eu îmi dau seama că lucrurile nu se vor îndrepta în cursul vieţii mele.

Mă tem de moarte pentru că nu cred în viaţa de apoi.

Priveste deci, fara pretentia de a pricepe totul. Enigma se dezvaluie numai atat cat vrea ea

Tot ceea ce se întâmplă se întâmplă fiindcă aşa trebuia să se întâmple.

Lacatele din noi se deschid cu o lacrima.

Şi râd de teama mea, cum am râs întotdeauna când mi-a fost frică.

fiecare valoreaza exact atat cat a iubit

Strângând nisipul în pumn, mă gândesc câte încap într-o clipă în care nu mai vrei să spui nimic.

Cum sa iubesti altfel decat dureros cand ai atat de putin timp pentru asta?

Intr-un fel e mai rau ca pe front…la noi, acum, e imposibil sa-ti sapi o transee. Unde s-o sapi? Nici macar una circulara nu te ajuta deoarece, cand ai terminat-o, ai surpriza sa descoperi ca dusmanul se afla inlauntrul tau.

Existăm nu pentru a pălăvrăgi despre absurditatea lumii, ci pentru a ne da o justificare. Şi uneori e de ajuns duioşia unui cer de primăvară ca să ne reamintească acest lucru.

Nu in putine cazuri, femeia si barbatul nu stiu sa se desparta la vreme. Asteapta sa dispara tot ce i-a apropiat si legat, pana ajung sa le fie sila de ei. In loc sa transforme despartirea insasi in ceva deosebit, de care sa isi aduca aminte cu duiosie mai tarziu, tarasc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urat.

Adevarul nu e niciodata pur si aproape niciodata simplu.

Dezbracata de prejudecati, clipa danseaza goala pe un deal presarat cu maci rosii. Privind-o, ne-am putea intreba daca nu cumva fascinatia absolutului este una din marile noastre erori; daca nu cumva toate nenorocirile au inceput din ziua cand, renuntind sa pretuiasca binele posibil, omul a dorit binele absolut si a devenit intolerant, gata sa impuna acest bine absolut cu forta.

Ce las in urma mea: un destin sau o biografie?

Cine se caută pe sine, găseşte lumea, cine caută lumea, se găseşte pe sine.

Am invatat sa iubesc ca sa pot sa fiu iubit…

Nu ştiu dacă pictorii frumoşi, cum a fost, se pare, Dante Gabriel Rossetti, s-au gândit vreodată la Narcis, făcându-şi autoportretul. Ceea ce ştiu e că întreg procesul intentat lui Narcis are la bază o lacună de lectură.Narcis este,cred,cel mai calomniat personaj din mitologie.Lumea s-a obisniut sa vada in el un fel de Paris vicios care,in loc sa provoace un scandal de proportiile razboiului troian,s-a aplecat deasupra unei fantani si sa indragostit, sarmanul, de el insusi. Drept care a sfarsit rau si nimeni nu l-a plans. De pe mormantul lui Nero n-au lipsit multa vreme florile proaspete, in timp ce pe mormantul nefericitului Narcis a ramas solitara narcisa inflorita din sangele sau. Asta e lumea in care traim!

Mi-am dat seama că ţipetele există. Însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Suntem surzi, iar cei care ţipă se chinuiesc să ţipe şi mai tare văzând că nimeni nu-i aude. Toţi îşi văd de treburile lor mai departe, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar tu te simţi atunci ca o păpuşă dezarticulată. Ca să recapeţi senzaţia că eşti om, trebuie să observi un semn că te aude cineva. Altfel înnebuneşti. Şi ca să nu înnebuneşti, ţipi şi mai tare. Şi deodată observi că vocea nu te mai ascultă. Ţipătul a ajuns la limitele lui şi s-a frânt. Tăcerea a fost mai puternică decât el.

Va amintiti ce povesteste Dostoievski despre minutele petrecute in fata plutonului de executie?Despartise, daca tin bine minte, acele minute in mai multe parti.O parte pentru a-si lua ramas bun de la prieteni.O parte pentru a-si aminti viata. Si o parte pentru a privi cum soarele pe tabla unei cupole …straluceste. Pe care, altfel, o privesti intrebandu-te cat e de veche sau in ce stil e construita.Sau pur si simplu n-o observi deloc.Si poate e o lege a compensatiei in toate.Cei care spera sunt tocmai cei care au cea mai mare nevoie de speranta.La ce e buna speranta pentru cel care are totul ?…

Împărţind timpul, omul a descoperit că el curge ireparabil. A observat că “azi” devine “ieri” şi că umbra copacilor se alungeşte spre asfinţit. În clipa aceea a devenit melancolic şi a descoperit regretul. Dar era prea târziu.

Tot ceea ce pierdem…. pierdem pentru totdeauna …..